Ca Soarele

Știu  o analogie pentru soare. Vedeți, acest cuvânt defineşte instinctiv un fenomen experimentat – și prea puţin astrul incandescent îndepărtat. Soarele pe care îl cunoaștem noi este prietenos, tolerant şi imposibil de insultat, poate fi şi insistent dar de obicei nu este inevitabil şi nu se poate spune despre el că este un cataclism sau o amenintare apocaliptică cum sunt asteroizii de pildă – versiunea pe care o cunoaştem este o sursă de viaţă şi poezie, ca o cascadă prin care cerul se revarsă pe pământ, tandru şi crepuscular se apropie şi ne lasă când obosim, revine credincios şi predictibil în corul mut al miliardelor de culori şi nuanţe care ne spun povestea lumii. Cum ar putea fi soarele şi altceva? Ce s-ar întâmpla dacă am fi obligaţi să-l cunoaştem aşa cum este fără inifinita lui tandreţe, fără culori şi umbre intermediare…? „nimic nu se ascunde căldura lui…” spune psalmistul! Dar, se ascunde ceva în spatele său? Am văzut această analogie încercând să înţeleg Rusaliile. Duhul lui Dumnezeu care dă viaţă şi este prima evidenţă a tot conţinem, suntem şi ne înconjoară, infinit tandru, discret şi subtil, nu revendică nimic în termenii noştri şi nu are nevoie de nici o apologetică pentru că nu putem numi nimic în afara Lui, este prea mare şi prea comun ca să-L vedem, suntem noi prea fascinaţi, prea însetaţi de noi înşine ca să-L numim corect în conştiinţa noastră, dar El ne aşteaptă ca focul vag pe care Moise l-a văzut după 40 de ani. Doamne ce Soare, ce foc, ce mistuitoare esenţă este vecinătatea în care ne artizanăm inconştienţi destinul!

Atunci când ne apropiem, când ne întoarcem faţa – ce înfricoşătoare Prezenţă! Scopul vieţii trebuie să fie umplerea cu Duhul Sfânt, această oglindire este de natură să ne îndumnezeiască schimbând esenţial ceea ce suntem. Răgazul acestei tandre apropieri ar trebui să ne apropie de incandescenţa unei înţelegeri şi cunoaşteri pasionale pentru că atunci când soarele acestei Prezenţe îşi va descoperi fără rezerve natura să fim cuprinşi de bucuria ultimului botez, cântând deja răpitoarea cântare a reîntâlnirii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Eseu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ca Soarele

  1. 71ganduri zice:

    Sunt „invidios” pe tine pentru aceasta frumoasa cantare de lauda cantata Duhului Sfant care a fost dat… Mersi, Sami!

  2. Camix zice:

    Am ţinut să scot în evidenţă ceva care mi-a rămas: El „este prea mare şi prea comun ca să-L vedem”. Şi pe acest fond reacţionăm atât de fascinaţi şi atinşi atunci când cunoaştem alţi pământeni asemenea nouă care Îi poartă semnul, dragostea ca o mireasmă; probabil de aceea avem nevoie de oameni ca să-L putem vedea în ei şi să ne lase muţi de uimire când vedem cât de mult Îl iubesc ei. Parcă abia „la scară mică”, manifestat într-un alt om devenim conştienţi cât de puţin Dumnezeu avem în noi şi cât mai putem „lua”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s