Tu cum ai reuşit să scapi?

Când l-am întâlnit iradiind după un fel saharic de vieţuire, nu m-am putut abţine să nu-l întreb:

“Cum ai reuşit cu inima ta ca un cuib de vipere să scapi de sentimentul de vinovăţie?”

Eu mereu mă simţisem un ticălos. Mereu m-am mirat de ce nu mă vânează şi pe mine potera, cum de nu îmi află şi mie codul penal vreun articol de lege prin care să mă pună după gratii. Sentimentul propriei mele vinovăţii a fost mereu mai profund decât bucuria mântuirii. Botezat în focul dragostei Sale m-am ales pentru totdeauna cu o ruşine uneori de neîndurat.

”Ţin minte că până şi mie mi-au dăunat apucăturile tale din adolescenţă.”

S-a întunecat uşor, simţindu-se acuzat pe nedrept. Poate că, inconştient, asta şi făceam. Poate că aşteptam de la el ceea ce Dumnezeu nu îmi oferise încă lămurit.

“Nu că te-aş învinui, fiecare e direct responsabil de răul înfăptuit, indiferent de circumstanţele care i se par lui atenuante. Contaminat, credeam că am să mă pierd. Dumnezeu, însă, nu m-a lăsat.”

Nu părea deloc frământat de păcatele trecutului său. Era senin ca un cer de vară, ca eliberat de curând şi definitiv. Văzându-l atât de fericit, m-am gândit că eu poate nici nu cunosc pocăinţa adevărată, că diavolul m-a ademenit cu o jenă ridicolă, cu regrete inutile. O jertfă formală este mai abisală decât păcatul. Fariseii şi ipocriţii pot fi la fel de periculoşi ca şi criminalii în serie. Tot astfel şi melancoliile mele, iată că oricât m-au răscolit, nu mi s-au făcut trepte spre cer, nu m-au apropiat de Dumnezeu.

“Tu cum ai reuşit să scapi? Imi păreai irecuperabil.”

Mi-a spus prompt (şi am socotit că e ceva prefabricat) despre un şoc resimţit pe la 18 ani şi chiar dacă conţinea nume şi date şi îl însufleţea mi s-a părut bălmăjit: în dreptul întrebării mele foarte precise aproxima un răspuns, altminteri pertinent. Subit, a adăugat ceva ce poate pe alţii ar fi flatat, pe mine m-a amuţit.

„Nu ştiu dacă te ajută: în ticăloşia mea, diferenţa pe care o făceai şi tu şi alţii ca tine m-a izbit. Într-un fel, eu v-am rănit cu răul meu. În schimb, binele vostru, chiar imperfect sau poate doar aparent, m-a urmărit până ce Dumnezeu m-a aflat.”

În acel moment parcă mi-ar fi căzut nişte solzi de pe ochi. Nu mi-a mai părut rău de răul pe care mi l-am făcut cu mâna mea. Mi l-am făcut, îl merit, să îmi fie de bine. Dar mi-a părut nespus de rău de răul meu când i-a atins şi pe ceilalţi şi i-a făcut să sufere. Am vizualizat cum răul individual se angrenează într-un rău general mai mare, care se redistribuie pe suprafaţa pământului, ca un fel de regularizare. Şi am înţeles că şi binele urmează un traseu similar.

De câţi sfinţi la mia de locuitori e nevoie ca lumea să nu colapseze? De câtă sare e nevoie ca pământul să nu îşi piardă gustul? A fost odată unul pentru toţi, în rău. Mai apoi, a fost un altul pentru toţi, în bine. Niciodată omul nu e de capul lui,  singur, singurel. Vrem, nu vrem suntem fie după chipul celui dintâi Adam, fie după chipul celui de-al doilea, mijlocitori (mai mari sau mai mici) ai generaţiei noastre! Mereu Dumnezeu mai numără odată cu fiecare dintre noi încă câtiva, acolo, ca de sămânţă, ca mântuirea să fie cu adevărat de obşte.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s