Hai, plângi, iubire…

„mort de tot nicicând mai viu” (T. S.)

Hai, plângi, iubire, plângi… Din temelii
Se zguduie, cum bine vezi, cam toate.
Din pâinea azvârlită peste ape
Mi-au mai rămas doar câteva felii.

Nici să mai cânt nu ştiu, nici să visez…
De ce te-aş apuca şi te-aş mai ţine
Când putrezesc grădinile în mine
Şi-n plânsul tău mă-mbăt şi mă botez?!

Ehei, ce-a fost a fost, nu te sfii
Să plângi, plecând, o inimă pustie
Pe care-o laşi, c-aşa ţi-a fost dat ţie
Să mori şi, îngropată, să învii!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poezie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Hai, plângi, iubire…

  1. calatorru zice:

    Citind textele voastre mi-am adus aminte de un alt text:

    “Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.
    Karl Barth: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa creştină.”

    Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întai te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bajbaim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj… “- Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii”

    Cu textul de mai sus in minte, am scris si eu la vremea aia un alt text, incercand sa imbrac ideea in alta forma:
    http://calatorru.wordpress.com/2010/10/29/dialectica-lui-mors-et-vita/

    • 71ganduri zice:

      Da, cam asa e cu viata si moartea. Si tot un soi de paradox e si cu lumea pe care trebuie sa o parasim, ca sa nu fim lumesti… Trebuie sa recunoastem insa si ca lumea, in care toate au fost facute de Dumnezeu “bune”, nu ne intineaza pe masura dispretului cu care o privim. (Dispretul nostru s-ar putea sa ne intineze mai mult!)
      Din pacate, ma uit din nou la textul meu si simt ca e ceva chinuit in el… Mi se intampla (mai des decat mi-as dori). Dar daca tot l-am scris… Exersez si eu…

  2. calatorru zice:

    „ingropata” din ultimul vers imi da de furca 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s