Sunt aici langa tine
Si tu nici nu ma vezi
Nici nu ma banuiesti
Nici nu ma crezi
Cum e cel mai bine:
Singur pe lume!

Natura isi vede de ciclurile ei
Tu cu ale tale
Eu cu ale mele

Nu avem nimic de impartit
Nimic de scos
Nimic de adaugat
Fiecare o opera completa,
Ca insasi Sfanta Scriptura.

Singuratatea asta imensa
Se aseamana cu ceasul
Unei morti desavarsite.

Eu sunt mai trist decât tristețea / Și iar un punct banal prin ceață / Durerea mea e tinerețea / Și boala mea se cheamă viață”.

…

”Tovarășilor / Mi-au luat din cap ideea / Că aș putea să merg pe luciul apei… / Mi-au strigat disprețuitor: Sinucigașule! / Le-am zis, strigați-mă: Credinciosule!”.

Aveam coșuri suficiente, perciuni și un pic de mustață. Așa că de la distanță cel puțin,  chiar aduceam a poet. Dar tovarășa Talabă avea și ea un pic de dreptate. Nu își putea închipui că dintr-o pârlită școală, dintr-un amărât cartier, putea ieși altceva decât un lăcătuș mecanic, strungar sau frezor, care cu timpul face burtă, chelie și copii. Și uneori seara la o bere „Zimbru”, în restaurantul Zimbru, recită o poezie…

Nici tovarășa profesoară de română Stoleru, în clasa a opta, nu a priceput că sunt ”poet”. Nu vedea că în mine era întins ca un arc, gata să sară, un mic Steve Jobs. Că mușcasem deja din mărul poeziei… Începusem al doilea volumaș de versuri numit ”Orbul acela trist”. Poate erau iernile prea lungi, poate vremurile erau cu adevărat triste sau poate că doar dormeam prost, de eram atât de deprimat:

”Eu sunt un clown / Tâmpit și încrezut / Eu sunt un jalnic clown / Visător / Nu mai scriu / Pentru iubite imaginare / Despre urâțenia mea / Despre tot ce m-a scărbit”.

…

”Eu sunt persoana fără nume / Eu sunt stupid, urât și gol / Prea multe știi că nu pot spune / E unicul și tragic rol”.

Dar tot aici începeau primele poezii de dragoste. Iubitele mele erau invitate să sfărâme întunericul, să sădească lumina. Sau să mă lase să scriu pe rochia lor de nuntă un vers înaripat… Până una alta eu eram foarte mulțumit de geaca mea de blugi RIFLE, de colecția de casete audio AGFA și BASF și de posterul plastificat cu Beatles. Sigur că și tovarășa Stoleru avea oleacă de dreptate. Aveam figura unui bun jucător de table sau șeptica. În serile nesfârșite de vară ea mă și vedea în Piața Voevozilor la taclale…

Tovarășa profesoară de română Lira Grecu, ceva-ceva, a început să înțeleagă când în clasa a noua mi-a publicat o poezie la gazeta de perete a Liceului. Nu știu ce îmi venise să scriu o poezie despre teiul lui Eminescu. Poezie nereprezentativă pentru ”opera” mea, o spun cu tărie și curaj. Practic eram la al treilea volumaș de versuri numit ”Alerg pururi după mâine urmărit mereu de ieri”. Eiii, abia acum descopeream ce alții știau de multă vreme: că timpul trece! Mă despărțeam de Păunescu și intram mult mai puternic în poezii de amor. Muzele mele, uneori, aveau și chip și glas. Dar, vai, ori trebuiau să plece în Los Angeles, ori la Dorohoi! Nu mai simțeam briza râului Bahlui, ci chemările Pacificului californian… Timpul trecea:

”Zăduful zilei de ieri / Astăzi îl suport / Pentru mâine”.

…

”Eu nu aștept o primăvară / Sufletu-i zgâriat de-o gheară / Poate-i mâna ta de ceară”.

În sfârșit povesteam eu despre multe. Seara, la serviciu, cand intram în tura a III-a, de noapte, luam toate gândurile mele la stația de înaltă tensiune Compensator Sincron de Energie Reactivă. Ieșeam afară uneori și ”îmi loveam tâmpla de stele sau de ceva mult mai înalt…”. Pe tovarășa Lira Grecu am dezamăgit-o, ea a ținut să particip la cenaclul Liceului numit ”Copou 150”. Am zis un da neconvingător și nu m-am prezentat niciodată.

Tovarășul locotenent major Marius Cocor, în UM 01392, nu știa că sunt ”poet”. Nu bănuia că după o zi de ”culcaturi” și ”salturi înainte” eu scriam al patrulea volum de poezii numit ”Noaptea vine din nou”. Era primăvara lui 1990 și eu aveam o revelație. Că nu mai sunt copil, că nu sunt nici adult, că Ceaușescu a murit. Că începe era bișnițarilor, iar mie nici o fată nu mi-a spus ”te iubesc”… Scriam:

”Mi-e dor de ceva, mă neliniștește, mă apasă. Bisericile sunt goale și crucile sunt fără răstignit. Oamenii, cei ce mai sunt, mă privesc stingheriți și șoptesc între ei. Sunt ca un Christ fără cruce, fără spini. Ei nu așteaptă de la mine nimic. Viața lor e încâlcită și ei sunt încâlciți. Nu pun întrebari, nu așteaptă răspunsuri. Ploaia le rezolvă pe toate, le spală pe toate, ajunge la toți. Ne simțim fericiți, acolo, în casă la noi și ne credem nemuritori, dar moartea ne pândește haină și locuiește împreună cu noi, mai ales când noaptea vine din nou”. Și mai scriam: ”Intră ființă ori fiară trupul de-mi sfâșie. Nu te uita la chipul palid, la slăbiciunea mea, la nebunia mea, sfâșie o bucată de carne din pieptul meu. Rupe ciudata îndoială, nu voi țipa, nu voi boci… Fiară de foc ori om pământesc smulge-mi sminteala, lovește-mă, învrednicește-mă. Oprește tunetele, nu le lăsa să vorbească! Oprește scânteia întinsă pe cer și naște-mă din nou plăpând și bun. Și fii mereu aproape ființă ori fiară, căci plâng mereu în zile senine și atunci când noaptea vine din nou”.

Eiii, continuam cu astfel de reverii, fantasme, bocete, deliruri, toate din ”Gulagul” dobrogean! Finalul propunea două concluzii diferite, prima concluzie era de fapt o ”venire în fire”: ”E iarnă iubito. Tu taci, nu respiri, nu privești. Nu vezi omul de zăpadă construit pe trupul meu. E iarnă iubito, nu dulce, nu amară și noaptea vine din nou”. A doua concluzie era o făgăduință: ”Ce este altceva noaptea decât o îngăduită așteptare a luminii?”. Într-o zi tovarășul locotenent major Marius Cocor m-a întrebat (eram doar noi doi): ”Ce părere ai tu despre evrei?”, „Bună”, ”De ce?”, ”Isus era evreu”, am răspuns. Întreba despre evrei pentru că una dintre nenumăratele lui iubite era evreică. Și se pare că această din urmă era o desăvârșită ibovnică. A continuat: ”Dacă ai fii căsătorit și soția ta te-ar înșela ce ai face? (era o rană deschisă în viața lui)”. ”Păi eu mi-aș lua nevastă de la pocăiți și e greu de crezut că s-ar putea întâmpla așa”, am răspuns. ”Dar daca”, a insistat el. ”Aș ierta”, am răspuns. ”Ești un prost”, mi-a zis și a ieșit afară. Nu știu dacă a văzut în mine un ”poet”, dar  cu siguranță un mare tăntălău…

Pastorul Iosif Morcan a plecat de pe Sărărie 32 înainte de a afla că sunt ”poet”. Nu unul mare, nu unul mic, ci unul ”amator” (căci eu m-am împacat bine întodeauna cu nespecialiștii, nepricepuții, cei care nu au confirmat). Și uite așa a plecat fără să afle ca eu scriiam al cincilea volum de poezii numit ”Ochiul meu floare”. Proaspăt lăsat la vatră, începeam una dintre cele mai confuze perioade din viață și pentru prima dată priveam poezia așa cum John Rambo, proaspăt întors din Vietnam, privea șeriful din Hope… Eram flămând și zbuciumat:

”Eu mă zbat între cer și pământ / Între lumină și întuneric / Caut o stare de mijloc ce nu există. / Eu mă zbat între adevăr și minciună / Unde mă afund cel mai mult? / Într-o stare de mijloc ce nu exista”.

Apoi:

”Am văzut timpul mistuit în palme / Și lacrimi și rouă și burboane de frig / Am văzut frigul și mâini crucificate / Sicrie pe ape, descântec, umbre, noroi / Am văzut, orbit, pe geam crăpat, în tren de noapte / Șeful gării dormea”.

Dar nu eram ”John Rambo” în varianta sihastră, ci în una puternic ”hormonizată”. Așadar eram dispus să:

”Eu am să cumpăr vânt și am să cer sa fie iertată nebunie / Eu am să cumpăr trup de fată cenușie și am să cer să fie iertată nebunie / Și ochii tăi îi cumpăr din bazar, și am să cumpăr ce nu am habar…”

Vorbeam în poeziile mele despre buze, despre sâni și alte miresme… Cât despre pastorul Iosif Morcan îi dau dreptate. El nu a văzut în mine decât un ”berbecuț” brun, care spune da în apa botezului… (În vara aceasta m-am aflat întâmplător pe Sărărie 32 unde invitat era el. La final, la ieșire, m-am prezentat în timp ce îmi întindea mâna. Iosif Morcan a zâmbit călduros și mi-a spus: ”Nu te cunosc”, ”Acum douăzeci și ceva de ani m-ați botezat”, i-am răspuns. Continua să zâmbească… Nu mă mai cunoștea. Nu m-a durut).

Domnul inginer Avram Gheorghe, șeful meu de la Fortus SA, a fost foarte aproape de a intui că sunt ”poet” atunci când mi-a spus: ”Tu ești o persoană boemă”. Tocmai negociam salarul (erau primele încercări timide de capitalism). Nu îmi era clar dacă mă lăuda sau nu. Oricum el nu știa că începusem al șaselea volum de poezii numit ”pseudo omni fes o mania”.

(va urma)

Am rămas singuri
Numai noi,
Ceilalții,
Ne-clovnii, ne-dresorii, ne-acrobații.
Saltimbancii mediocri.

Nu L-a deranjat nici jocul ăla
crud şi total deplasat de-a bâza
pe care I L-am servit în ultimele ore
ale condamnării Sale la moarte
bâza începuse mult mai dinainte
aşa de obişnuit era cu ea că de mult
nu mai ţinea El socoteala loviturilor noastre

Nu L-au terminat nici bicele tâlhare
pe care I le-am întors
pentru că ne-a alungat din Casa Tatălui Său
în care stăm şi azi cu feţe de bandiţi

Nu L-a jignit nici scuipatul nostru
care la Golgota nu face decât
să Îl pomenească pe El care cu scuipat
Îşi vindeca orbii

O,
nepricepuţi
şi zăbavnici cu inima ce suntem
durerea Lui vine din neştiinţa
cu care am lucrat

Ignoranţa ne-a fost iertată
din rănile Lui curge Iubirea
care acoperă totul.

Filed under: Eseu ]]> http://cuvintelaschimb.wordpress.com/2011/09/28/793/feed/ 0 samuilmitra http://cuvintelaschimb.wordpress.com/2011/09/27/mai-stau/ http://cuvintelaschimb.wordpress.com/2011/09/27/mai-stau/#comments Tue, 27 Sep 2011 20:16:09 +0000 Camix http://cuvintelaschimb.wordpress.com/?p=791 Continue reading →]]> Ochiul meu ştie

şi mintea mea te-a văzut

de câteva ori pe hârtie

cunoaşte respiraţiile verbale

şi scârţâitul întrebărilor

o nebunie

de închinări în culori.

Eşti mai presus

şi mai ascuns decât.

se poate să am amnezie

să nu-mi amintesc vreun

ori vreun altul mai.

Mai stau

aici sau mâine

Dumnezeu îmi vine o haină

mult mai aproape

de mine.

Lois
Tu ai faţă de înger
Tu ai nume de vis
Şi de jur împrejur curcubeu
Şi din cer te-a născut
Pentru dragostea Lui
Ca pe-un Soare mai mic
Dumnezeu.

Lois
Mugur fraged pe ramuri plesnit
Şi iubit
Ca o făgăduinţă
- Pentru care şi-acum mă mai zbat
Să străbat
Prin icoanele mele
Către inima Tatălui drag -
Eşti o ploaie târzie de stele,
Un surâs răsărit chiar pe prag.

stăteam vara la umbra lui și creșteam
iarna îi ascultam șuieratul
și așa știam dacă e viscol
sau nu

s-a uscat copacul și nu mai e umbră pe pământ
soarele ne bate direct în creștet pe toți
dovadă toate faptele noastre
făcute pe căldură mare

unde să mai cauți un petec de umbră
de răcoare
de adăpost din calea alergăturilor

s-a uscat copacul și tot pământul stă
cu pieptul dezgolit către
restul universului
gata să încaseze razele gama
și ultravioletele

în pieptul pământului se simte o sfârșeală
se aude un horcăit existențial
un suspin amar
care ne scutură de toate iluziile

s-a uscat copacul
și apa nu mai are pe ce să urce la cer
i s-au tăiat picioarele
și a devenit terestră
ca un șarpe tologit cu pântecele
la soare gata să se uște de atâta dogoare

s-a uscat copacul și pământul se crapă
și-i dau fluidele pe dinafară
că nu mai e cine să-l țină adunat laolaltă

s-a uscat copacul și păsările nu mai
au unde să cânte
nici unde să-și crească puii
și îmbătrânesc obeze și sedentare
cu aripile târâinde pe asfalt

s-a uscat copacul și în locul lui
au crescut zgârie-nori
care împung pântecele cerului
ca o tumoră zglobie și toantă

s-a uscat copacul și Dumnezeu nu mai are
nici măcar în ce să ne trăznească
din când în când ca să ne mai amintim
că există și altceva pe lumea asta

Antologic pentru terorismul modern este să-ţi loveşti inamicul fără somaţie, în frunte, doborându-i edificiile efigii simbol, cu propriile avioane, conduse de piraţi educaţi în şcolile tale, într-o cursă plătită şi destinată unor oameni neimplicaţi în frustrările tale şi paşnici pentru că vrei să loveşti pacea fără să fii capabil de război. N-ai putea niciodată provoca tatăl acestei familii dar iată ai reuşit să te strecori în intimitatea sa, mimând desăvârşit dragostea şi loialitatea pentru copiii săi, umilindu-te ca să-i înalţi pe ei, cheltuind ca să le araţi “calea”, luptând ca să le aprinzi focul pasiunii, al încrederii în propriul drum şi având grijă să strecori pe furiş seminţele neîncrederii în cei ce îi iubesc cu adevărat, care le-au dat chipul şi numele lor. Ei sunt desigur prea slabi şi nevolnici, prea departe, prea neinspiraţi pentru revoluţia de care au ei nevoie…

Aşa muncesc din greu, cu încăpăţânare, neobosit ca igrasia – vechii duşmani ai tatălui tău, iar tu eşti oarecum mulţumit, echilibrat: el nu crede în puterile tale, tu nu crezi în înţelepciunea şi loialitatea lui. Cum să-ţi dea ţie aripi ceva ce l-a îmbătrânit pe el? Nu vrei să admiţi, nu vrei să înţelegi că eşti praştia cu care vrăjmaşul îşi trimite replicile spre tatăl tău. Nu-ţi dă mâna să strici vraja în care îţi joci în picioare trecutul şi viitorul deodată cu toate comorile îngropate în tine ca nişte seminţe ale iubirii. Nu vrei să vezi în dulcea ta imponderabilitate (ai soarele tău personal) festinul desăvârşit al vrăjmaşului (prietenul şi confesorul care te înţelege cel mai bine, deasupra oricărei bănuieli) un adversar necruţător care va încheia la timpul cuvenit partida de vânătoare purtând pe umeri trofeul (cum spuneai că te cheamă?) şi lovind fără scrupul Faţa la care n-ar fi putut privi niciodată. Ştim din Scriptură replica Tatălui dar nu văd deocamdată soluţia pentru terorismul modern şi, vai, nici pentru “lumea” pruncilor mei.