Începe omul să numere: 1, 2, 3… 45, 79, 1209… apoi intervine alandala și tulbură apele. Omul își pierde șirul și coerența și încrederea în numere. În sine, în logica universului, în rigurozitatea matematicii, în rațiune.
Apoi începe să-și cheme copiii la dânsul: Petre, Maria, Gheorghe, Irina, Teodor, Gherghina… dar iar se bagă alandala și-l tulbură. Și nu mai vin copiii în rând, cum se cuvine. Ba își iau locul unul altuia, ba se prefac că nu aud, ba se lasă strigați până la capătul pământului. Alandala bagă spaima în ei. Iar omul nu mai știe cine trăiește și cine-i mort.
Și îl apucă o tristețe existențială, metafizică, ființială, chintesențială… de moarte. Așa că descoperă abisurile în care s-ar putea arunca cu toată această mâhnire care îi apasă carotida, care îi strânge cerebelul și îi moaie scoarța cerebrală ca pe-un terci aproteic.
Se uită omul pe urmă cu frică înapoi. Cu prudență, cu ezitări, cu presimțiri sumbre. Se uită și începe să-și numere faptele, zilele, bunele și relele. Și iarăși se amestecă alandala și i le tulbură. Nu mai poate deosebi diminețile de seri, nici binefacerile de bineziceri sau de bârfe sadea. Totul e o apă și-un pământ. Aceeași apă și același pământ peste tot, dimpreună. O mlaștină în care să se înece memoria.
Mai încearcă omul – că așa îi e dat să persevereze până în pânzele albe – să se uite în sus. Să socotească stelele, să-și numere zeii și îngerii. Să se uite la cele sfinte ale sale și la cele pătimașe. Să vadă de unde încep sfâșierile care-i trec și lui prin inimă, prin suflet, prin șira spinării, prin limbă, prin degete și prin fiecare dintre cele… oare câte vor mai fi acum… simțuri. Dar iată că și acolo se suie alandala și le tulbură ca o nebună.
Acum tot universul e un terci, o mlaștină celestă – na, ce bine sună – o poveste fără cap și fără coadă sau, dacă doriți dumneavoastră, o poveste în care capul și coada s-au îngemănat indefinit.
După toate acestea, se prezintă la fața locului vracii, doctorii, parapsihologii, tămăduitorii și încep să-și dea hermeneutica pardon… ochii peste cap. Fiecare are ceva de spus. Omul ar vrea să le spună că alandala e de vină. Că alandala îl vânează ca pe un animal hăituit, că nu-i dă pace, că-i bântuie visele.
Dar toți îl privesc condescendent și își dau coate, își aruncă ocheade. Apoi glăsuiesc ritos, demonstrând, unul mai indubitabil ca altul, că alandala nu există, că e o scornire, că explicația e alta. „Care?”, cutează el șovăielnic. „Alta!”, strigă ei fără să-l audă.
Teofil Stanciu
Camix
A.Dama
samuilmitra
71ganduri
ileanasalcudean
eduardorasanu
cuvintelaschimb
Mai ceva ca o poezie! Frumos!
Bogdaproste!
…vina lui e ca prea s-a bagat la ‘numaratori’ omul!!… de-ar fi numarat mai putin…si-ar dat mai mult timp…sa se aseze in spatiile calme dintre cifre si sa caute si el alte intelesuri, altele decat ‘alandala’…Sarmanul…tare ravnos in ‘numarari’ si ‘enumerari’… – o victima a contabilizarii ‘evidentelor’ vietii –…si cat de perseverant a fost in a-i da credit alalndalei…pt originarea napastelor sale…fara sa se ia… asa putin… la harta cu dansa (ca tu ai facut-o ‘nebuna’, atunci ii zic si eu ‘dansa’, desi eram tenata sa-i spun dansul, asa-numitul : Alandala)! Cam asa se intampla…oamenii nu prea se intreaba: ‘mai, dar chiar duduia (ea, alandala) asta-i fara Stapan?’ si nici nu cer audiente!!…iar, deseori, cand o fac…e mult prea tarziu…
Dumnezeu s-a suparat pe David pe cand acesta numara poporul. Trebuie sa fii atent cum iti faci socotelile…
“O mlaştină celestă” – da.
Felicitări !
Dumnezeu are randuiala Lui. Alandala s-ar putea sa nu Ii fie dintre fii, ci sa fie un prunc de al nostru, asa cum ii suntem si noi maniei, de atatea ori, copii… Ma tem ca daca e “dus de acasa” omul e in stare sa se multumeasca cu roscovele pe care le mananca porcii si atunci terciul pare meniul zilei. Exista destula “lumina lina” pentru cel satul de “fata intunecata a lunii”. Dar daca exact la asta am fost chemati sa fim o buba pe o gramada de gunoi si sa nu puta, totusi, locul pe care stam?!
Cătă și Miri,
Ne-am încurcat în alandala limbilor. Cel puțin eu unul 
)
Nu știu dacă ceea ce am vrut eu să zic s-a înțeles prea limpede, dar nu sunt sigur nici că ceea ce ați vrut voi să ziceți am înțeles eu. Deci suntem chit
…ce tare, Teo!…:) Stii tu cum e,….uneori nici nu trebuie sa decriptezi mesajul,…ci sa il re-criptezi intr-o alta forma… si cred ca, in genul asta de scriere, nici n-ai intentionat sa te faci inteles DOAR intr-un anume fel…:) Daca gresesc, atunci alandala e de vina…:)
Pingback: Cuvinte la schimb « Academia Nae
Mie Alandala îmi pare Zgândărilă care le zgândăre pe toate unde îşi vâră nasul şi drept e că îşi vâră nasul în multe. Orice ordine cât de mică s-ar fi aflat înainte într-un loc, odată cu intrarea lui în horă, se dez-ordonează toate pe loc.
Este un banc, cel mai probabil îl știi.
E ca vaca…
Un șoricel dădea târcoale prin grajd, când zărește pisica. Disperat, începe să alerge în cerc, fără să știe ce să mai facă. Vaca, binevoitoare, îl poftește să stea dinapoia ei și-l astupă generoasă cu o… baligă. Șoricelul însă mișcă, pisica-l observă și HAȚ!
Morala:
1. Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul.
2. Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele.
3. Dacă tot te-ai băgat în rahat, măcar afundă-te de tot.
Morala (supliment):
Alandala nu e obligatoriu să fie rea.
Oh, atunci se cuvine să-i cer scuze numitului (de fapt, mai degrabă numita, acum asta e dacă tot e ca vaca) Alandala întrucât l-am retrogradat până la cel mai din urmă nivel de (nu evoluţie, că aici nu mai sunt grade de comparaţie) fiinţare (poate), iar el stătea pe trepte într-un punct oarecare (nu importă identificarea lui cu precizie) pentru odihnă.